Conţinutul decontărilor comerciale

Întreprinderile îşi desfăşoară activitatea în contextul unui sistem complex de relaţii de decontare cu furnizorii, cu clienţii, cu angajaţii, cu organismele de asigurare şi protecţie socială, cu bugetul statului şi alte organisme publice, cu grupul de asociaţi şi cu subunităţile, precum şi cu alte persoane fizice şi juridice, care în contabilitate poartă denumirea de terţi.


Aceste relaţii comerciale curente generează, în contabilitate, apariţia datoriilor pentru beneficiar şi a creanţelor pentru furnizor sau prestator, ambele situaţii având termene de decontare, de regulă, sub un an.

• Datoriile (obligaţiile) întreprinderii reprezintă surse străine atrase de la creditori. Existenţa lor este generată de decalajul de timp dintre momentul primirii valorilor economice şi cel al livrării unui echivalent valoric sau a unei contraprestaţii pe măsură. Agenţii economici care au avansat valorile economice poartă denumirea de creditori.

Reflectarea contabilă a acestor datorii începe odată cu crearea angajamentelor şi încetează în momentul stingerii (plăţii) lor.

• Creanţele întreprinderii reprezintă drepturile generate de existenţa unui decalaj între momentul livrării unor bunuri economice sau prestării unor servicii şi cel al decontării, adică a primirii unui echivalent valoric sau a unei contraprestaţii pe măsură. Agenţii economici care au beneficiat de bunurile şi valorile avansate, poartă denumirea de debitori.

__________________________________________________

1. Evaluarea datoriilor şi creanţelor se face în momentul apariţiei lor la valoarea nominală consemnată în documente, adică a sumelor datorate, respectiv a sumelor de încasat sau de decontat.
2. Datoriile şi creanţele exprimate în devize se înregistrează în contabilitate în lei, la cursul de schimb existent la data efectuării operaţiilor care le-au generat.
3. Diferenţele de curs valutar ce apar între data plăţii datoriilor respectiv încasării creanţelor în valută şi data la care au fost înregistrate iniţial, sunt recunoscute ca venituri financiare (la datorii – cursul valutar scade, la creanţe cursul valutar creşte) respectiv cheltuieli financiare (la datorii cursul valutar creşte, la creanţe cursul valutar scade) în perioada în care apar.

Structura şi evaluarea produselor realizate în cadrul unităţii

Produsele sunt bunuri obţinute în procesul de exploatare, destinate, în principal, livrărilor către terţi. Ele sunt reprezentate de:

a) Semifabricate prin care se înţeleg produsele al căror proces tehnologic a fost terminat într-o secţie sau fază de fabricaţie şi care trece în continuare în procesul tehnologic al altei secţii sau faze de fabricaţie sau se livrează terţilor;


b) Produsele finite care au parcurs în întregime fazele procesului de fabricaţie şi nu mai au nevoie de prelucrări ulterioare în cadrul unităţii, corespund din punct de vedere calitativ, putând fi depozitate în vederea livrării sau expedierii direct clienţilor;

c) Produsele reziduale, materialele recuperabile sau deşeurile, reprezentate de bunurile care nu corespund calitativ scopului pentru care au fost fabricate.

În cadrul unităţii se mai pot produce: Animale şi păsări, ambalaje, obiecte de inventar.
În categoria activelor circulante materiale se mai cuprinde Producţia în curs de execuţie, reprezentată de producţia care nu a trecut prin toate fazele de prelucrare, impuse de tehnologia de fabricaţie, precum şi produsele care au fost predate la magazia de produse finite, dar pentru care nu s-au întocmit documentele de predare la magazie.
De asemenea, se cuprind în producţia în curs de execuţie şi lucrările şi serviciile în curs de execuţie sau neterminate.
Produsele se pot evalua la intrarea în patrimoniu la cost de producţie, caz în care ieşirile se evaluează prin metoda FIFO, LIFO sau la cost mediu ponderat, sau la cost standard, situaţie în care ieşirile se evaluează la costul prestabilit iar diferenţele de preţ aferente ieşirilor se calculează pe baza unui coeficient de repartizare. Producţia în curs de execuţie se evaluează întotdeauna la cost efectiv prin metoda directă sau prin metoda contabilă (indirectă).

Organizarea contabilităţii analitice a stocurilor

Contabilitatea analitică a stocurilor se ţine cantitativ şi valoric sau numai valoric. Se poate organiza folosind una din următoarele metode, în funcţie de specificul activităţii şi nevoile proprii ale unităţii:

a) Metoda cantitativ – valorică sau metoda fişelor de cont analitice, conform căreia evidenţa operativă se conduce numai cantitativ la locurile de depozitare cu ajutorul fişelor de magazie, deschisă pentru fiecare element stocabil, iar contabilitatea analitică se conduce cantitativ – valoric la compartimentul gestiunii stocurilor. La acest compartiment se deschide o „Fişă de cont analitic pentru valori materiale” pentru fiecare element stocabil pentru care s-a deschis şi fişa de magazie, la locul de depozitare.

b) Metoda operativ – contabilă (pe solduri) conform căreia, la locurile de depozitare se conduce evidenţa operativă cu ajutorul „Fişelor de magazie”, iar la compartimentul gestiunii stocurilor de la contabilitate, în locul „Fişelor de cont analitic pentru valori materiale” se conduce formularul „Fişe centralizatoare a mişcărilor valorice pe grupe de stocuri”, în care înregistrările se fac numai valoric (intrări, ieşiri, sold).
Concordanţa dintre stocurile scriptice din „Fişele de magazie” şi datele contabilităţii gestiunii stocurilor se realizează prin intermediul formularului „Registrul stocurilor”.

c)Metoda global – valorică care se poate aplica atunci când nu există obligaţia legală şi când managerii unităţilor patrimoniale nu pretind ţinerea unei evidenţe cantitativ-valorice pentru stocurile ce fac obiectul unei gestiuni.

Conform acestei metode, evidenţa operativă a elementelor stocabile se realizează la locul de depozitare cu ajutorul „Fişelor de magazie”, iar la compartimentul contabilităţii gestiunii stocurilor se realizează numai evidenţa global valorică cu ajutorul „Fişei de cont pentru operaţiuni diverse”.

Conţinutul şi structura stocurilor provenite din achizitii

Stocurile sunt active circulante care:

· sunt deţinute pentru a fi vândute pe parcursul desfăşurării normale a activităţii;

· sunt în curs de producţie în vederea vânzării pe parcursul desfăşurării activităţii; şi

· sunt sub formă de materii prime, materiale şi alte consumabile, ce urmează a fi folosite în procesul de producţie sau pentru prestarea de servicii.


Deci, caracteristica esenţială a stocurilor este consumul acestora într-un ciclu de exploatare.

Stocurile pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere: după sursa de provenienţă, după apartenenţa la patrimoniu, după gradul de individualizare şi modul de gestionare, etc.

Menţionăm, de asemenea, că sunt şi alte modalităţi de intrare în patrimoniu a stocurilor decât achiziţiile şi producţia proprie dar, am considerat că acestea au cea mai mare pondere în cadrul operaţiunilor cu stocuri.

În categoria stocurilor provenite din cumpărări pot intra:

a) Materiile prime – sunt bunurile care participă direct la fabricarea produselor şi se regăsesc în produsul finit integral sau parţial, fie în starea lor iniţială sau sub o formă transformată;

b) Materialele consumabile, sub forma: materialelor auxiliare, combustibilului, materialelor pentru ambalat, pieselor de schimb, seminţe şi materiale de plantat, furaje şi alte materiale consumabile care participă sau ajută la procesul de fabricaţie sau exploatare fără a se regăsi, de regulă în produsul finit;

c) materiale de natura obiectelor de inventar – bunurile care nu îndeplinesc în mod cumulativ condiţiile pentru a fi încadrate în categoria imobilizărilor corporale; echipamentul de protecţie şi de lucru; scule, dispozitive şi verificatoare (SDV-uri), aparate de măsură şi control (AMC-uri), baracamentele şi amenajările provizorii, etc.

d) Animalele şi păsările, respectiv animalele nou născute şi cele tinere de orice fel (viţei, miei, purcei, mânji, etc.) crescute şi folosite pentru reproducţie; animalele şi păsările la îngrăşat; coloniile de albine precum şi animalele pentru producţie, cum sunt cele pentru lână, lapte sau blană.

e) Ambalajele – bunurile utilizate pentru protecţia materialelor şi mărfurilor timpul transportului, depozitării sau pentru prezentarea lor comercială.

f) Mărfurile, respectiv bunurile pe care unitatea le cumpără în vederea revânzării lor în starea în care au fost achiziţionate.

Factorii declansatori ai inflatiei

Principalii factori declanşatori ai fenomenului inflaţionist sunt:
1. existenţa şi lansarea continuă pe piaţă a unor cantităţi mari de bani;
2. şomajul;
3. dezechilibrul între rata consumului şi rata investiţiilor;
4. imobilitatea forţei de muncă;
5. dezechilibrarea cererii agregate în raport cu oferta agregată;
6. lipsa productivităţii muncii;
7. globalizarea pieţelor de capital;
8. condiţiile internaţionale de racordare a economiei naţionale la economia mondială;
9. diviziunea muncii;
10. creşterea preţului petrolului;
11. deficitul bugetar excesiv înregistrat prin majorarea cheltuielilor, în condiţiile unei creşteri mai lente ale veniturilor;
12. calitatea actului de guvernare.

Inflaţia produce următoarele efecte economice:
- creşterea continuă şi autoîntreţinută a preţurilor;
- deficitul schimburilor cu străinătatea;
- creşterea cantităţii de monedă în circulaţie;
- redistribuirea veniturilor în economie;
- scăderea nivelului de trai;
- mişcări sociale;
- falimentul întreprinderilor.

Sisteme contabile

Pe plan mondial coexistă mai multe culturi şi sisteme contabile, două dintre ele fiind deosebit de marcate şi influente, şi anume:

· Cultura contabilă şi sistemul de contabilitate vest-european, denumit şi continental, ale cărui promotori sunt Franţa şi Germania,

· Cultura contabilă şi sistemul de contabilitate anglo-saxon ale căror promotori sunt Anglia şi SUA.


Deosebirile fundamentale opuse dintre cele două culturi contabile se manifestă pe următoarele planuri esenţiale:

a) Pe plan instituţional contabilitatea continentală este puternic codificată, normată şi deci regizată de un plan contabil general, care cuprinde un mare număr de norme imperative şi recomandative, în timp ce contabilitatea anglo-saxonă se bazează pe tradiţii şi cutume, nefiind „încorsetată” într-un plan contabil general, ci într-un cadru conceptual contabil;

b) Pe plan tehnico-aplicativ contabilitatea continentală operează cu clasificarea economică a cheltuielilor, ceea ce generează în mod obiectiv ţinerea a două feluri de contabilităţi separate: 1) financiară şi 2) de gestiune, în timp ce contabilitatea anglo-saxonă operează cu clasificarea cheltuielilor după destinaţie (secţii, produse, etc.), ceea ce nu impune o separare foarte riguroasă a contabilităţii de gestiune de contabilitatea financiară;

c) Pe plan politico-strategic, anglo-saxonii dau prioritate informaţiilor necesare luării deciziilor de către investitori; concepţia lor poartă clar amprenta liberalismului economic, acordându-se mai puţină importanţă implicaţiilor asupra contabilităţii naţionale, în timp ce concepţia franceză a normalizării contabile se vrea mai împăciuitoare între diferiţi utilizatori ai informaţiei contabile care trebuie să se ofere într-un cadru mult mai formalizat.

Sub influenţa celor două blocuri de putere contabilă, sistemele contabile naţionale prezintă încă mari divergenţe, ceea ce a generat, iniţierea unui proces de apropiere a sistemelor contabile a diferitelor grupuri de ţări. Această apropiere este cerută, în principal, dar nu numai, de marii investitori internaţionali care vor să poată compara garantat şi după criterii echivalente, oportunităţile plasării capitalului, ceea ce nu se poate realiza dacă firmele nu sunt supuse aceloraşi reguli de publicare a informaţiilor economico-financiare.

O componentă esenţială actuală şi tot mai acută a contabilităţii este armonizarea acesteia pe plan mondial, în principal, între cele două blocuri de putere contabilă: 1) anglo-saxon şi 2) continental. „Mărul discordiei” între acestea este şi rămâne interpretarea conceptului de imagine fidelă. Totuşi, se manifestă tendinţa de acceptare tot mai largă din partea “continentalilor” a „interpretărilor anglo-saxone”.

La realizarea armonizării contabile pe plan internaţional contribuie mai multe organizaţii interguvernamentale şi organizaţii de profesii contabile. Procesul de armonizare contabilă este marcat de lucrările a două organisme: Uniunea Europeană (U.E.) şi Comitetul pentru Standardele Contabile Internaţionale (I.A.S.C.), denumit în urma reformei din 2001 Consiliul Internaţional al Standardelor Contabile (International Accounting Standards Board:I.A.S.B.).

La nivelul Uniunii Europene, normalizarea contabilităţii face parte din procesul armonizării dreptului societăţilor comerciale pentru ţările membre. Lucrările de armonizare contabilă în plan european, începute în anii '70, s-au concretizat în mai multe directive, dintre care cele mai importante sunt:
• Directiva a IV-a privind conturile anuale ale societăţilor de capitaluri, emisă în 1978;
• Directiva a VII-a privind conturile consolidate, emisă în 1983;
• Directiva a VII-a privind auditul legal al situaţiilor financiare, emisă în 1984.

Două curente doctrinare ce au influenţat contabilitatea din lume.

1. doctrina contabilă anglo-saxonă, bazată pe dreptul cutumiar (common law) orientată către interesul informaţional al acţionarilor, deconectată de fiscalitate şi reglementată în general de profesia contabilă liberală,
2. doctrina contabilă continentală, fondată pe dreptul scris romano-germanic (code law sau civil law) care privilegiază protecţia creditorilor întreprinderilor şi interesul fiscal al statului, iar normele contabile sunt elaborate urmând un proces legislativ.