Hulită de unii, negată de alţii, invocată în împrejurări dintre cele mai felurite, minciuna are o prezenţă care este în orice loc si peste tot. Minciuna este o „figură” a raţionalităţii desfăşurată în vederea înfruntării unei dificultăţii şi în perspectiva rezolvării ei spre beneficiul agentului ce o propagă. Minciuna este întotdeauna motivată, supradeterminată de dorinţe, de interese.
Minciuna are o coloratură instrumentală. Ea este o cale de împlinire facilă a scopului. Se minte la tot pasul din motive dintre cele mai diferite: din dorinţa de a ataca pe cineva, pentru disculpare, pentru punerea în valoare, pentru ascunderea timidităţii, din nevoia de protecţie, pentru a face plăcere, de a ascunde un adevăr dureros, pentru a apăra pe cineva ori pe noi, pentru a rezista presiunilor şi normelor comunităţii. Minţim pentru ca să rezistăm. Îi minţim pe alţii şi ne minţim pe noi înşine.
Ne autoiluzionăm că nu am greşit, că suntem buni, drepţi şi frumoşi, că suntem sau nu suntem în pericol, că iubim şi/sau nu suntem iubiţi îndeajuns. Minţim în mod conştient şi, câteodată, inconştient. Minţim din interes sau minim din interes sau minim nemotivat. Minţim candid, cu vădită seninătate şi inocenţă, minţim voit, cu sârg, cu neruşinare. Minţim vinovaţi sau nevinovaţi. Minţim pe faţă sau pe ascuns. Minţim prin exagerare, adăugare, inventare, dar minţim şi prin diminuare, omisiune, tăcere.
Tacerea ca minciuna.
Reuşeşti să minţi în deplină tăcere. Poţi foarte bine să induci în eroare acţionând într-un anumit mod, exagerând sau alternând semnificaţiile unor acte sau îmbinându-le şi articulându-le astfel încât să se creeze impresiile dorite. Combinatorica actelor, ca şi a cuvintelor, este nelimitată şi, de aceea, ea creează spaţiul de manevră suficient de larg pentru reuşite strategii de înşelare. Minţim gesticulând, râzând, mirându-ne, înfuriindu-ne, bucurându-ne,…minţindu-ne. Minţim de cum facem prima mişcare, dar şi în nemişcare.
