Stocuri

Contabilitatea sintetică a fluxurilor de stocuri se poate organiza prin folosirea inventarului permanent sau intermitent. Metoda inventarului permanent se utilizează de către unităţile mari şi constă în folosirea conturilor de stocuri (materii prime, materiale consumabile, mărfuri). Prin utilizarea acestei metode se pot urmări în permanenţă stocurile scriptice după fiecare operaţie de intrare sau ieşire. Ca atare, contabilitatea sintetică va reflecta: - stocul iniţial, de la începutul lunii, care va fi cel final din luna precedentă şi care nu poate fi decât debitor; - intrările în cursul lunii, pe baza documentelor de intrare a stocurilor, ce se vor înregistra în debitul conturilor corespunzătoare; - ieşirile din cursul lunii, în baza documentelor de ieşire a stocurilor care vor forma rulajul creditor al conturilor de stocuri; - în baza elementelor menţionate mai sus se va stabili în permanenţă stocul scriptic al bunurilor. Metoda inventarului intermitent poate fi utilizată de unităţi patrimoniale mici şi mijlocii şi se caracterizează prin faptul că în contabilitatea sintetică nu se urmăresc stocurile intrate şi ieşite în cursul perioadei de gestiune. Conturile de stocuri se utilizează numai la sfârşitul perioadelor de gestiune, când se debitează cu soldurile finale existente la locurile de consum sau de depozitare stabilite prin inventariere, după ce în prealabil aceleaşi conturi de stocuri au fost diminuate cu stocurile intrate. Mişcările de stocuri nu afectează conturile de stocuri, ci direct conturile de cheltuieli şi venituri. Tehnica aplicării inventarului intermitent diferă la stocurilor procurate din afară faţă de cele provenite din producţie proprie. Pentru stocurile aprovizionate din afara unităţii se procedează astfel: - se stornează stocurile iniţiale ale perioadei din conturile de stocuri pentru a reveni asupra conturilor de cheltuieli, unde au fost înregistrate la început; - achiziţiile de bunuri efectuate de la furnizori se înregistrează direct asupra conturilor de cheltuieli, - la finele perioadei se inventariază bunurile aprovizionate ori provenite din perioada precedentă, neconsumate, cu care se degrevează cheltuielile prin trecerea lor asupra conturilor de stocuri. Ieşirile de stocuri se determină astfel: Ieşiri = Stoc iniţial + Intrări – Stoc final Pentru stocurile provenite din producţie proprie se procedează astfel: - se stornează stocurile iniţiale ale perioadei din conturile de stocuri pentru a anula veniturile constituite cu acestea la finele perioadei precedente; - bunurile obţinute din producţie proprie nu se înregistrează în contabilitatea sintetică, ci numai în evidenţa operativă de la locurile de depozitare; - pe măsura vânzării sau a ieşirii lor se vor înregistra asupra conturilor de venituri, fără să fie necesară destocarea lor; - la finele perioadei se inventariază bunurile obţinute din producţie proprie, inclusiv cele provenite din perioada precedentă dar nevândute, şi se înregistrează asupra conturilor de variaţia stocurilor. Relaţia matematică de determinare a acestor stocuri este următoarea: Intrări = Stoc iniţial + Vânzări - Stoc final Pentru producţia în curs de execuţie, determinarea se face numai la sfârşitul perioadei prin metode diferite şi se înregistrează în contabilitate ca stocuri în conturile corespunzătoare, dar la începutul perioadei următoare operaţia respectivă se stornează. Metoda inventarului intermitent nu permite un control riguros al gestionării stocurilor şi al asigurării integrităţii lor. Preţurile utilizate la evaluarea diferitelor categorii de stocuri poartă numele de preţuri de înregistrare. În cazul materiilor prime, materialelor consumabile, materialelor de natura obiectelor de inventar, ambalajelor achiziţionate din afara unităţii, acestea pot fi reflectate în contabilitate la: Costul de achiziţie este format din preţul de facturare al furnizorului, taxele şi ambalajele nerecuperabile, cheltuielile de transport, aprovizionare şi alte cheltuieli incluse în factura furnizorului. Costul de achiziţie poate fi considerat cost istoric şi poate fi luat în considerare la eliberarea stocurilor respective de la locurile de depozitare. Potrivit IAS 2 „costul de achiziţie cuprinde preţul de cumpărare, inclusiv taxele de transport şi celelalte taxe de cumpărare, costurile de transport şi manipulare şi alte costuri care pot fi atribuite direct achiziţiei de stocuri. Reducerile comerciale, rabaturile şi alte elemente similare sunt deduse pentru a determina achiziţie.” Preţul standard este un preţ prestabilit care constă în evaluarea şi înregistrarea stocurilor în preţuri fixe, stabilite anterior pe baza preţurilor medii ale stocurilor din perioada precedentă. El devine preţ de înregistrare şi presupune evidenţierea distinctă a diferenţelor de preţ faţă de costul de achiziţie. În cazul utilizării preţului standard, se impune actualizarea periodică a acestuia. Diferenţele de preţ pot fi favorabile, când preţul standard este mai mare decât costul efectiv, şi se înscriu în roşu sau nefavorabile, când preţul standard este mai mic decât costul efectiv şi se înscriu în negru. Repartizarea diferenţelor de preţ se face asupra bunurilor ieşite şi asupra stocurilor cu ajutorul unui coeficient care se calculează astfel: Coeficient de repartizare = Soldul iniţial al diferenţelor de preţ +Diferenţe de preţ aferente intrărilor în cursul anului / Soldul iniţial al stocurilor la preţ standard +Valoarea intrată la preţ standard Coeficientul astfel determinat se ponderează cu valoarea bunurilor ieşite, la preţ standard. Preţul de facturare al furnizorului este preţul indicat în factura acestuia. Preţurile de facturare devin preţuri de înregistrare în contabilitate dacă diferenţele de preţ faţă de costul de achiziţie se evidenţiază distinct. Costul de producţie este valoarea alocată bunurilor obţinute din producţia proprie şi el cuprinde cheltuielile directe şi cheltuielile indirecte. În afara cheltuielilor care intră în costul de producţie, apar unele cheltuieli care nu sunt incluse în costul de producţie şi care se numesc cheltuieli ale perioadei. Astfel de cheltuieli sunt pierderile de materiale sau manoperă, cheltuieli de administraţie care nu participă la finalizarea bunurilor, cheltuieli de desfacere. Referitor la cheltuielile indirecte de producţie, trebuie reţinute următoarele aspecte prevăzute de IAS 2: - cheltuielile indirecte cuprind regia de producţie, fixă şi variabilă. Regia fixă de producţie include costurile indirecte care rămân relativ constante, indiferent de volumul producţiei, cum sunt: amortizarea, întreţinerea secţiilor şi utilajelor ş.a. Regia variabilă include costurile indirecte de producţie care variază direct proporţional cu volumul producţiei, cum sunt: costurile indirecte cu materialele şi forţa de muncă; - alocarea regiei fixe asupra costului de producţie se face pe baza capacităţii normale de producţie. în cazul unei producţii scăzute sub capacitatea normală, valoarea regiei fixe pe unitatea de produs nu se majorează. Regia nealocată este contabilizată ca o cheltuială a perioadei. în schimb, în cazul unei producţii peste capacitatea normală, valoarea regiei fixe pe unitatea de produs este diminuată; - alocarea regiei variabile asupra costului de producţie se face pe baza folosirii reale a capacităţii de producţie. Valoarea de aport este valoarea alocată bunurilor aduse ca aport în natură, fie în cazul constituirii unei societăţi comerciale, fie în cazul fuziunii unor societăţi comerciale, fie în situaţia majorării de capital. Această valoare se determină prin expertize tehnice sau prin evaluare. Valoarea justă este valoarea alocată bunurilor dobândite cu titlu gratuit sau prin donaţie. Valoare justă sau valoarea de utilitate se poate determina în funcţie de preţul pieţei, starea sau amplasarea bunurilor. „Valoarea realizabilă netă” reprezintă preţul de vânzare estimat ce ar putea fi obţinut pe parcursul desfăşurării normale a activităţii utilizatorului stocurilor, mai puţin costurile estimate pentru finalizarea bunurilor şi a costurilor necesare revânzării. Evaluarea stocurilor la ieşirea din gestiune Evaluarea ieşirilor din stoc, respectiv din gestiune, se face cel mai adesea ţinând cont de valoarea de intrare în stoc. Datorită faptului că bunurile stocabile pot fi interschimbabile şi fungibile, în activitatea practică este greu să se identifice în cazul ieşirilor lotul din care se face ieşirea. Principalele metode utilizate pentru evaluarea stocurilor la ieşirea din gestiune în situaţia utilizării costului efectiv de înregistrare în contabilitate sunt: - metoda primului intrat, primului ieşit (FIFO); Metoda primului intrat, primului ieşit FIFO „First in, first out”, are la bază ideea că primele loturi de bunuri cumpărate sunt primele care se dau în consum sau sunt vândute la valoarea de intrare a primei intrări aferente unui lot. Ca urmare, bunurile ieşite din gestiune se evaluează la valoarea de intrare a primei intrări aferente unui lot. În condiţiile creşterii preţurilor, folosirea metodei are ca efect: - evaluarea ieşirilor la costurile mai scăzute; - evaluarea stocurilor finale la preţurile mai mari; - majorarea profitului din exploatare şi a impozitului aferent. În condiţiile scăderii preţurilor, folosirea metodei are ca efect: - ieşirile sunt evaluate la preţurile mai mari; - stocurile sunt evaluate la preţurile mai mici; - reducerea profitului, a impozitului pe profit şi afectarea nesemnificativă a trezoreriei. Evaluarea ieşirilor în metoda FIFO la cele mai vechi, adică la cele mai mici costuri, conduce la o majorare a rezultatului exerciţiului (profitului) şi a impozitului pe profit. Ca urmare, în perioadele de creştere susţinută a preţurilor, metoda FIFO produce cea mai mare valoare posibilă a rezultatului exerciţiului (profitului), iar costul stocurilor ieşite este apropiat de nivelul costului la momentul când aceste stocuri au intrat în gestiune. In perioadele de descreştere a preţurilor efectele sunt inverse. Metoda ultimul intrat, primul ieşit (LIFO) „Last in, first out.” Presupune că, elementele din stoc se vor contabiliza ca ieşiri din stoc în ordinea celor mai recente intrări. Pe măsură epuizării succesive a fiecărui lot, stocurile ieşite din gestiune se evaluează la costul lotului anterior. Evaluarea ieşirilor prin metoda LIFO la cele mai recente, adică la cele mai mari costuri, micşorează rezultatul exerciţiului financiar. Efectele sunt accentuate în perioadele de inflaţie, când metoda LIFO produce cea mai mică valoare posibilă a rezultatelor, iar costul stocurilor ieşite este apropiat de nivelul costului celor mai recente stocuri intrate în gestiune. Utilizarea acestei metode conduce la: - reducerea profitului brut; - scăderea impozitului pe profit şi neafectarea în mod semnificativ a trezoreriei; - descreşterea volumului fizic al activelor la sfârşitul perioadei contabile; - subevaluarea soldurilor la finele perioadei. Evaluarea ieşirilor în metoda LIFO la cele mai recente, adică la cele mai mari costuri, micşorează rezultatul exerciţiului şi impozitul pe profit. Efectele sunt accentuate în perioadele de inflaţie, când metoda LIFO produce cea mai mică valoare posibilă a rezultatelor, iar costul stocurilor ieşite este apropiat de nivelul costului celor mai recente stocuri intrate în gestiune. Metoda costului mediu ponderat, se poate aplica în activitatea practică în doi versiuni, şi anume: - metoda costului mediu ponderat al ultimei intrări(CMPUI) - metoda costului mediu ponderat global al tuturor intrărilor dintr-o perioadă (CMPTI). Metoda costului mediu ponderat global al tuturor intrărilor dintr-o perioadă, este aplicabilă în situaţia combinării inventarului permanent cu inventarul intermitent. La inventarierea patrimoniului de la sfârşitul exerciţiului, stocurile evaluează la valoarea actuală sau de utilitate, denumită valoare de inventar. Cu această ocazie se stabilesc diferenţele între scriptic şi faptic care pot fi diferenţe în plus sau în minus. Diferenţele favorabile nu se înregistrează în contabilitate, iar pentru diferenţele nefavorabile se vor constitui provizioane. Acest mod de înregistrare corespunde principiului prudenţei şi independenţei exerciţiului. La închiderea exerciţiului, stocurile sunt inventariate, iar în condiţiile în valoarea estimată de recuperare, adică preţul la care vor putea fi valorificate este mic decât costul, stocurile trebuie evaluate la valoarea cea mai mică dintre cost şi valoarea realizabilă netă.